Oare când am învățat să-mi îndoi picioarele?





Parcul Floreasca e mare, plin de accesorii moderne pentru copiii de toate vârstele și nu în ultimul rând plin de oameni mari, numiți părinți, foarte atenți la mișcările odraslelor și la atitudinea pe care piticii o au la joacă. Când spun foarte atenți nu exagerez cu nimic, o grijă excesivă, de parcă ar vrea să se bucure de recunoașterea celor din jur.

O femeie trecută de 65 de ani, încerca să o învețe pe cea mica, probabil nepoata ei, să se dea în leagăn. Nimic rău în asta. Numai că tonul ei nu era deloc discret, iar modul în care se hlizea de-i săreau sarmalele umflate din cap, mă irita teribil. Țipa printre hohote de râs stridente “ Întinzi picioarele, apoi le îndoi! Întinzi picioarele, apoi le îndoi!” Și tot așa, timp de mai bine de un sfert de oră.

Am spus că trebuie să fug de lângă hârca asta bătrana, care își osândea nepoata la un exercițiu mult prea dificil pentru cei numai trei anișori pe care îi ducea în spate mititica. Copilul nu executa sub nicio formă comanda cu îndoitul și întinsul picioarelor, dar bunica intrase într-o stare de beatitudine plimbându-și privirea spre ceilalți părinți, bone sau bunici aflați în același loc de joacă. Anastasia se oprise din alergatul ei cu tricicleta și privea cu gura întredeschisă spre baba gălăgioasă. Apoi, privirea i s-a încruntat și parcă ar fi vrut să spună că în acest loc copiii sunt cei cărora trebuie sa li se audă glasurile cristaline, nicidecum huruitul unei epave smochinite.

După ce am surâs la final de latură ridicolă a activității babei, am plecat încercând să rememorez copilăria mea. Nu cred că pe mine m-a învățat cineva să îmi îdoi picioarele în timp ce mă dădeam în leagăn.  Nicidecum atât de zgomotos! Am învățat singură. Nu din neglijență sau comoditatea părinților sau a bunicilor, ci poate pentru că eram lăsați să creștem frumos, cu fiecare moment important trăit la vremea lui. Fără prea mult zgomot și încercări dezlănțuite, pline de patimă și scop atât de bine definit. Eram, parcă, mult mai liberi în acțiunile noastre, se credea în talentul nostru și atât. 

Nu-mi mai amintesc când am învățat să-mi indoi picioarele, dar cu siguranță nu a fost nevoie de o așa comedie cum a jucat baba cea hlizita. Mie îmi dădea impresia ca nu facea altceva decât să sâcâie copilul, sa-l brutalizeze, sa-l agaseze cu același refren ÎNDOAIE PICIORELE !ÎNTINDE PICIOARELE!



Comentarii