DOR

Îmi este dor de multă lume... Dar, câteodată, mi se face dor de mine, de ceea ce eu am fost cândva, undeva. 

Păstrez în minte imagini de care nu mă pot despărți niciodată. Imagini cu ceea ce eu eram la un moment dat. Mi-e dor de mine și de diminețile fermecate în casa bunicilor mei, acolo unde timpul parcă stătea în loc. Mi-e dor de cucuiul pe care mi-l făceam când mă loveam de crengile copacilor sau de o fereastră lăsată alandala...

Mi-e dor de mine... Țipam ca o trompetă atunci când cădeam de pe bicicleta verde și uriașă a bunicului meu, rănindu-mi genunchii. La fel de mult mi-e dor de copiii aceia plini de viață, cu care mă jucam până ce soarele se ascundea de noi, mult mai obosit decat am fi putut fi toți la un loc. Îmi amintesc și ploile pe care le priveam cu fruntea lipită de geam, dând fiecarui strop câte un nume. Erau numele frățiorilor mei imaginari, pe care mama și tata nu au dorit, sau nu au mai avut putință să îi aducă pe lume... 

Mi-e dor de pietricelele din căușul palmei, pe care le ascundeam la spate pentru ca bunica să afle în ce mână stă pitită piatra din argint, coborâtă ca dintr-o poveste. Eu, cea care am fost atunci, nu voi mai fi decât o amintire. Și azi mă duc în casa bunicilor pustiită de vreme, căutând cutia plină de "comori" ascunsă bine de mine și de cea mai bună prietena a mea din copilarie. O găsesc. E peste tot în acel loc în care am trăit ca într-un basm. O comoară neprețuită ce îmi alină și azi dorul.