Da, sunt de la țară și am venit la București...




Trenul nu a fost niciodata suspendat. Drumul Tulcea-București era îngrozitor, iar vagonul-restaurant îmbâcsit de fumul gros al țigărilor pe care le fumam cu ardoare, ca foști elevi și viitori studenți. Dar voiam la capitală!

Sufletul se detașa greu de faleza Dunării pe care o lăsam în urmă. Trenul nu avea niciun regret, el știa doar că trebuie să ne ducă încet dar sigur la capitală. Dunărea știa că ne vom întoarce...

Conversațiile imbecile și râsetele întrețineau atmosfera. Ne făceau să uităm că mergem printre străini. Străini în care ne puneam toată încrederea de acum înainte. Deveneam oameni cu griji și ne imaginam viitorul cel bun.

Viața la București avea să fie altfel, resursele părintești nu existau mai deloc, poate doar în inimă, iar oamenii mulți și atât de necunoscuți erau greu de înțeles. Aveam nevoie de lumea exterioară să o pricep mai bine, iar în zăpăceala acelor ani totul părea absolut ireal. Asta m-a învățat să nu mă retrag niciodată, iar explozia de evenimente, de întâmplări și reacții imprevizibile,  ce veneau din partea mea, m-au ajutat enorm.

După ce mi s-a spus de nenumărate ori că sunt o țărancă venită din provincie, am înțeles că asta nu e un defect. Cu greu, căci  melanjul ăsta urban bucureștean mă inihba, așa cum mă inhibă și azi, de altfel, însă acum știu că o țărancă are și ea rolul ei la capitală. 

Trăsăturile misterioase ale unei femei de la țară nu se vor pierde niciodată într-un oraș mare. Ea e altfel. Angelicul din ea nu dispare, iar ochii ei au o strălucire aparte pe care o va păstra întotdeauna. Pentru că, de acolo de unde vine ea, lumea e mai aproape de Dumnezeu. Lumea e cu lumea, lumea ține cu lumea...


Ochii unei țărănci și gura ei și gândul ei și vorbele ei știu să arate gratitudine. Nu își înăbușă admirația, nu-și poartă haina de protecție și nu se pricepe să privească doar cu coada ochiului. Tăranca spune răspicat ce are în cap, iar la capitală o face dichisit, pentru că așa a învățat-o mama ei acasă. 

Chiar dacă ea crede că s-a lămurit cu ce e în jurul ei, țăranca din provincie e deseori surprinsă. Prieteniile se sudează mai greu, nu așa, ca la blocul în care stătea în copilărie sau ca la liceul unde nu erai niciodată un om singur. Visele sunt mărețe aici, însă nu se vor compara niciodată cu cele pe care le implinea alături de oamenii dragi lângă care își ducea viața în provincie. Aici, la capitală, oamenii au visuri, dar aleargă singuri după ele, nu le vor împărțite. Aici, e greu să fii țărancă, dar e și frumos. Provocările sunt multe și îi arată ei, țărăncii, că poate fi neînfricată.  Se uită cu mult curaj la viitor cu ochii aceia mirați, iar în sufletul ei știe că se va întoarce acasă! Acolo, la țară...

Comentarii