Eu, printre oameni

Mă uit la poza aceasta și realizez un lucru cert. Îmi acord libertatea de privi în altă parte atunci când ei, oamenii, lumea, se uită toți acolo. Eu devin brusc altfel. Ei se bucură, eu sunt fericită în intimitatea mea. Văzusem ceva frumos, iar eu am devenit neobișnuită în acest cadru surprins de un fotograf de concert.

Este un mod de a mă prăbuși pe lângă lume, nu înțeleg comuniunea și de cele mai multe ori reușesc, fără voia mea, să sperii mulți oameni care m-au privit cu amabilitate și considerație.

Nu voi scrie acest text cu înflăcărare, nici cu încredere, ci doar instinctiv. Știu că de multe ori printre oameni par o bufniță încremenită și mai știu că infatuarea mă îngrașă. Dacă nu am animale domestice lângă mine, mă sufocă oamenii.  Cu toate astea simt nevoia revederilor proaspete și reconfortate cu prietenii mei pentru că altfel mă acaparează Facebook-ul. Alunec ca într-o pâlnie, iar amenințarea lui omniperezentă mă rupe și mai mult de realitate.

Dacă nu aud cuvinte dulci sau sâcâitoare de la mama, măcar de trei ori pe săptămână, uit că mai sunt încă un copil. Mama mă alintă, dar are și atitudinea aceea deloc șovăitoare prin care ține să îmi amintească ceva ce nu ar trebui să uit. Să fiu compătimitoare cu oamenii din jurul meu- " Știi că pari un om rece, iar tu nu ești așa!"
Da, este inadmisibil  să pomenesc în dialogurile cu prietenele mele numai tragediile pe care le trăiesc eu, fără să aplec urechea cu ușurință și la năpastele trăite de ele. Am această meteahnă și încerc să mă debarasez cumva de ea, pentru că par brutală, egocentrică.

Nu mă țin de cuvânt atunci când promit. Fac acest lucru din comoditate, iar apoi regretele mele sunt mari.  Dar nu mai mult de o jumătate de oră de regrete. Am puterea să le domolesc prin alte forme de gânduri cum ar fi acelea că și alții fac la fel și uite-așa mă culc iar pe o ureche și cred că lumea va uita. Doar că ce e rău lumea uită greu.

Printre oameni sunt timidă, inadaptabilă și greu de digerat. Mai ales de femei. Sunt stângace în comunicare când îi văd grăbiți. Devin plictisitoare pentru ei când nu le vorbesc, iar alții găsesc că aș fi prostia întruchipată- tăcerea nici nu ar putea să fie tradusă în alt fel, chiar dacă în mintea mea aleargă mii de gânduri, idei neașteptate și multă imaginație.

Eu, printre oameni, aștept aprecieri, ca mai apoi să nu le dau stima și atenția cuvenită dintr-un soi de ipocrizie. Căci da, m-am născut ipocrită, iar ceea ce afirm eu nu este întotdeauna ceea ce eu cred.

Când vreau cu adevărat, sunt sufletul pe care poți conta.  Am puteri nebănuite și dau semne de încredere, mai ales dacă sunt lucruri reale și urgente de rezolvat. Iubesc să elimin greul din viața altora și nu mă sperie niciodată  experiețele înfiorătoare cu oamenii apropiați. Uit repede. Le iau în râs, dau vina pe mine, apoi îmi trece. Sunt răbdătoare cu oamenii ca un taxi gata să o pornească la drum și accept sugestii din partea oricui crede de cuviință că trebuie să mi le ofere.

Îmi place să mulțumesc pentru lucruri mari, dar și pentru lucruri mărunte, pentru că asta este o tradiție redutabilă în familia mea. Educația a început cu acest MULȚUMESC ce trebuia rostit des. Ador oamenii care și ei la rândul lor știu să mulțumească.

Recunosc, am momentele mele de metamorfoză atunci când apar în jurul meu oameni noi. Timiditatea mă arată dificilă și este adeseori confundată cu infatuarea. Strădania mea de a cuceri și de a seduce oamenii este de cele mai multe ori zadarnică. În fața lor rămân suspendată pe un piedestal. Aiurea, sunt la picioarele lor, cu ochii larg deschiși și dorința de a învăța ceva nou de la oameni noi.

Știu că de cele mai multe ori plutește în aer tristețea atunci când apar în peisaj.Unii cred că dramatizez numai din priviri. De vină e doar fizionomia tranformată de gândurile mele. Sunt o reflexivă cu ochi blazați și atitudine absentă, poate pentru că am un chef nebun să mă rup de realitate.