Viața din pozele mele în alb și negru

Există un vers care spune așa- "Visezi gri sau în culori?" Culoarea aici are un rol, pentru că orice vis, de orice fel ar fi el are nuanță. Așa cred oamenii.

Pozele alb-negru mă fac să visez la copilărie, pentru că atunci, în copilăria mea fragedă, așa ni se arătau cele mai multe fotografii pe care le făceam cu cei mai apropiați oameni din jur. Asta era la îndemână, iar pentru un motiv sau altul, omul a căutat întodeauna frumosul și extraordinarul. De aceea a apărut, mai apoi, și fotografia aceea colorată, ca un epifenomen. Un fenomen secundar în fotografie, care nu a lăsat deloc neînsemnată poza  atât de simplă și fermecătoare, așa cum este cea gri.

Milioane și milioane de gânduri în capul și  în imaginația mea atunci când apar într-o fotografie alb-negru. Aici nu există tensiunea culorilor, iar cel mai fain lucru este că aceste poze gri sunt nepretenșioase. Regăsesc, în  multe dintre ele, cea mai bună versiune a mea, iar acest lucru e reconfortant.

Cred că o poză alb-negru mă îndrăgește mai mult... Așa e și firea mea, iar eu, chiar dacă visez în culori, viața mea se bucură mai ales de tot ce e gri. În gri pot găsi profunzime dacă o caut. Și îmi place să o caut. În gri totul pare mult mai limpede...

Voi aminti de modă în alb-negru, acea modă care a shimbat lumea... Chritian Dior cu ale sale prime colecții răvășitoare,  pe numele lor Corolle și Huit, care și-au făcut apariția într-un  Harpe' s Bazar gri.  Ah, și pozele superbe ale anilor 70' care ne amintesc de fascinanta modă ce aparține lui Yves Saint Laurent.  Una dintre ele, cea mai dragă mie, fiind aceea în care marele designer apare escortat de două femei superbe îmbrăcate în ținutele create de el. Dar hai să ne amintim și de rochia diafană, ridicată de vânt, purtată de Marylin Monroe, în anul 1955. Juca fără prea mult efort, cu talentul său nativ, alături de Tom Ewell, în filmul The seven year itch. Poza asta  alb-negru a devenit celebră!