Craciunul meu

Craciunul meu era  eternitate si ma pregateam pentru el ca pentru o eternitate. 

Mama imi spunea deseori ca eram desprinsa, parca, dintr-o pictura atunci cand o priveam cu nesat in timp ce isi randuia cu sarg ustensilele bucatariei pentru ca eu si tata, apoi toti invitatii sa ne bucuram de masa de sarbatoare. Totul era sfant, chiar si amurgul care se lasa obosit parca si el de atata munca in bucatarie.

Mama ispravea in tacere, iar somnul meu cunoastea linistea aceea care anunta inca un Craciun de poveste pe care avem sa il traiesc a doua zi alaturi de musafirii care ne calcau pragul in fiecare an. 

Traiam stari afective pe care imi este greu sa le descriu in cuvinte si iubeam fiecare clipa traita alaturi de oameni la masa. Ii simteam imuni la greutati, iar copiii- verii mei sau finii botezati de tata si mama in numar mare, nu se dezlipeau de la masa cand li se puneau in fata farfuriile cu dulciuri homemade.

Era momentul acela din an cand noi cunosteam bucuria si libertatea. Pretuiam libertatea nesufocata din casa noastra alaturi de apropiatii familiei. Eram hipnotizati de sarbatoare autentica, adultii vorbeau vrute si nevrute, iar noi le intelegeam sau nu glumele pe care le ascultam pe sub mese.

Craciunul meu trait in copilarie era voie buna, iar cadourile care ne surprindeau sub brad imi transformau trupul intr-un spectacol. Saream in sus de bucurie la propriu, iar tumbele si batutul din palme le aminteau parintilor mei cat de bine e sa aiba un copil prin preajma, mai ales de Craciun si oricand...

Era momentul luxului desavarsit, casa mea curata isi arata stralucirea impecabila, iar bradul impodobit imi oferea o alta atitudine. Ma imbracam frumos, cu hainele noi cumparate din timp de mama si imi spuneam poezia invalmasita de emotie, cu multa iscusinta. Stiam ca Mos Craciun va fi darnic, iar daca mai ciupeam un banut prin periplul colindelor cantate cu voce tare si cu directie,  catre cel care ne deschidea usa, la blocurile vecine, atunci seara era perfecta.

Ma cufundam in povestile de iarna citite din nenuaratele carti pe care le aveam de la tata, iar “Iarna pe ulita” emana farmecul de care aveam nevoie in acele momente. Iubeam si atunci viata la tara, iar Craciunul bunicilor a fost si va ramane povestea vietii mele. Azi, caut zadarnic frumosul sarbatorilor identic cu cel de la tara. Bunicii nu mai sunt, nu il voi mai gasi niciodata.

Era supranatural, era plenitudine.