Un Castel

Lumea dincolo de lume, într-un castel cu grinzi de lemn și poezie din care răsună libertatea cuvintelor. Un castel unde poți sta și în decembrie, la care ajungi printr-o călătorie incidentală, cu aripile unei păsări ce zboară în lumină. Am iubit să trăiesc într-un castel cu vitralii înalte și fantomele amerindienilor visători, cu dansul ritualic între cer și pământ, cu ceața unde se joacă misterele de-a valma, cu locuri în care mă ascund să-mi trăiesc amintirile de-o noapte. Cu lumina și extravaganța pictorilor înșirați în tablouri mari, în imagini suprarealiste ca în "Visul", acolo unde fata era Frida Kahlo, iar băiatul oricine își dorea ea...

Castelul meu are icoane și în el pot fi auzite rugăciuni cu repartiție pentru vii și morți. Are mese pline cu pahare roz, din care bei vin roșu, sau poate whiskey japonez, are un cap de iepure uitat de Alice în Țara Minunilor, mucuri de țigări aruncate pe jos într-adins și paturi cu cearșafuri după care se aud monologuri șoptite, urlate și-apoi plânse până dispare luna. (Singurătatea e o stare de spirit care îmi face bine în castelul meu.)

Apoi, în seri de joi, lumea vine, scoate buletinul, ca în discotecile vechi, dansează balet, admiră furtuna de noapte și pleacă. Îi arăt lumii drumul spre ieșire cu indicații greșite, cu gleznele mele chinuite de dans și nopți nedormite, cu Bobonne, cățelul meu, (în brațe), și cu păcatele maiestuoase atârnate pe umerii mei încă drepți.

Castelul meu e albastru, apoi e verde și roșu, e roz când se poate, e încuiat când plec în vacanță și este mult prea mare când mă întorc. Este umbră pentru verile toride, este țărmul mării lângă care se adună copiii să învețe despre Mama-Natură. În castelul meu te poți desfăta cu mobilă veche, prețioasă, cu flori de junglă așezate pe treptele largi care duc la turn. Poți visa, în castelul meu, spre lumea dincolo de lume.