Cum aș putea să nu scriu despre Helena Bonham?

Vine cu o înfățișare enigmatică și e la granița dintre pământesc și aproape nepământesc.
Este atât de ea! Exemplul perfect că îmbătrânim inevitabil, dar putem să îmbătrânim frumos. Se îmbracă splendid și pare să aducă artă în tot ce pune pe ea. Un personaj dintr-o poveste cu final nedeslușit unde se adună la un loc încântarea și mirarea mea.

Mă inspiră să experimentez și eu bocancii butucănoși și ciorapii aceia de bunică, fustele și rochiile care o transformă într-un fenomen urban eșuat dintr-o lume ce-și afla timpul cândva, undeva, poate pe la 1800.

Mă întreb ce fantezii are Helena Bonham când îmbracă tot ce apare pe ea...  Știe să acopere frumos corpul acela mic în care pare țâcnită, inocentă, distrată și un pic zdrențuită. E stridentă în felul ei ,  dar cu toate combinezoanele acelea de tafta sau stofă de calitate  nu e deloc o catastrofă.

Cred doar că așa se face deosebirea dintre oamenii buni și oamenii răi... Să te îmbraci ca ea și să arăți că ești bun! Bun la a face acest lucru mult mai altfel decât îl fac ceilalți. Să arăți că poți fi un artist desăvârșit atunci când alegi ceea ce pui pe tine și să ai convingerea că vei fi adorabilă. Sau poate că nu-i pasă ce cred ceilalți...

La ea totul se desfășoară ca un joc, iar compozițiile vestimentare par să exprime fapte de viață. Dar o viață pe care ne-ao dorim cu toții. Fără griji. Este copilăroasă, este integrată într-o cultură de ea știută și se arată independentă de tot ce înseamnă trend. Parcă-i o femeie străbătută de amintiri din copilărie, pe care nu vrea să le uite niciodată. Le păstrează nonșalant în toate ținutele ei fantastice, enigmatice, triumfătoare asupra lumii moderne!