Nu știi dacă-ți place până nu încerci!
Amintirile voalate
ce aparțin copilăriei mele cuprind această frază- „Hai, încearcă, dacă nu
guști, nu vei ști cum e!” Cam așa spunea mama la mesele în care eu stăteam de-a
curmezișul, lipsită de orice poftă de mâncare, privind îndărăt, cu obraji
bosumflați, după ce îmi trântea în față farfuria cu tocăniță de ceapă și pui.
Supa mai era cum era, dar întotdeauna cea de-a doua variantă, (adică felul doi),
îmi părea întotdeauna dubioasă.
Îmi servea și povestioare
despre cât de important este să mănânc tot din farfurie și despre gâtul mlădios
și lung pe care îl voi avea când voi fi mare dacă voi mânca, evident, gâtul
găinii de țară pe care mi-o trimitea bunica. Uite-așa gustam, “încercam” și mă imaginam apoi o grasă care va arăta sinistru când
va fi mare.
Din fericire acel
slow food, pe care îl aveam pe masă la mama acasă, nu m-a îngrășat. Nici măcar
pâinea cu miere, întotdeauna la îndemână,
dar mai ales atunci când pofteam la ceva dulce și nici icrele negre care zăceau
într-un borcan de 800 g pe ușa frigiderului, aduse de tata din Deltă. Da, pe
atunci, icrele de morun nu mi se arătau ca
un lux. Le aveam și nu demonstrau nici bogăție, nici opulență culinară. Le
aveam pentru că eram de acolo, din Delta mea frumoasă. Le avea și vecinul.
Aveam și mult pește proaspăt, legume nestropite ca cele pe care le găsim azi prin supermarket, aveam și o disciplină
culinară impusă, cred, de acele vremuri. Dar mâncam bine, sănătos.
Eram
specimene perfect normale, care nu se aruncau fără limită în combinații de
mâncare pe care azi le găsim în fast food-uri înșelătoare, adevărate forțe irezistibile amenințătoare la siluetă.
Scriu textul acesta
pentru că îmi duc în fiecare zi copilul la școală, iar aici vin și copii mai mari. Adică cei de 13, 14 sau 15 ani. Am vazut fete de
clasa a 8 a, ale căror picioare le-am comparat cu nodurile lemnoase dintr-un stejar
gigant. Mari, mult mai mari decât mine, iar când spun acest cuvânt nu exagerez.
Le privesc și mă întreb ce mănâncă. Le-aș lua la întrebări, să știu ce mănâncă. Mi-e teamă ca nu cumva copilul meu să ajungă o batoză.
Dar, de fapt, știu ce
mănâncă, pentru că nu o dată am trecut pe lângă un grup de liceeni care se
pregătea temeinic să ajungă cât mai rapid într-un un fast food, după ore. Cu siguranță nu au
acasă o mamă care ar avea timp să le spună- „Hai, încearcă, dacă nu guști, nu vei ști cum
e!” Ei au o mamă al cărei timp înseamnă bani. Bani aruncați, apoi, la fast food. Și un
copil care mai degrabă seamănă cu o chestie uriașă așa cum este boala asta a
omenirii numită obezitate.
Îndrăznesc să
lansez prin textul meu această provocare, pe care o voi numi exact așa cum
mi-am numit titlul- NU STII DACĂ-ȚI
PLACE, PÂNĂ NU ÎNCERCI!
Încearcă să mănânci
sănătos, fii un spirit flexibil, iubește-ți corpul și mintea, caută o carte de
rețete despre mâncarea sănătoasă, fă un hobby din asta și uită de drumurile la
fast food. Spune-i mamei tale să își facă ceva timp să te vadă și, eventual, să
îi amintești că de aceea este femeie, să mai stea și pe la ctratiță, asta dacă nu
vrea să te transformi când vei fi mare într-o grasă penbilă și stânjenitoare.
Hai, chiar nu știi
dacă îți va plăcea până nu încerci!
Comentarii
Trimiteți un comentariu