Nu știi dacă-ți place până nu încerci!

Amintirile voalate ce aparțin copilăriei mele cuprind această frază- „Hai, încearcă, dacă nu guști, nu vei ști cum e!” Cam așa spunea mama la mesele în care eu stăteam de-a curmezișul, lipsită de orice poftă de mâncare, privind îndărăt, cu obraji bosumflați, după ce îmi trântea în față farfuria cu tocăniță de ceapă și pui. Supa mai era cum era, dar întotdeauna cea de-a doua variantă, (adică felul doi), îmi părea întotdeauna dubioasă.

Îmi servea și povestioare despre cât de important este să mănânc tot din farfurie și despre gâtul mlădios și lung pe care îl voi avea când voi fi mare dacă voi mânca, evident, gâtul găinii de țară pe care mi-o trimitea bunica. Uite-așa gustam, “încercam” și mă imaginam apoi o grasă care va arăta sinistru când va fi mare.

Din fericire acel slow food, pe care îl aveam pe masă la mama acasă, nu m-a îngrășat. Nici măcar pâinea cu miere, întotdeauna la  îndemână, dar mai ales atunci când pofteam la ceva dulce și nici icrele negre care zăceau într-un borcan de 800 g pe ușa frigiderului, aduse de tata din Deltă. Da, pe atunci, icrele de morun  nu mi se arătau ca un lux. Le aveam și nu demonstrau nici bogăție, nici opulență culinară. Le aveam pentru că eram de acolo, din Delta mea frumoasă. Le avea și vecinul. Aveam și mult pește proaspăt, legume nestropite ca cele pe care le găsim azi prin supermarket,  aveam și o disciplină culinară impusă, cred, de acele vremuri. Dar mâncam bine, sănătos. 

Eram specimene perfect normale, care nu se aruncau fără limită în combinații de mâncare pe care azi le găsim în fast food-uri înșelătoare, adevărate  forțe irezistibile amenințătoare la siluetă.

Scriu textul acesta pentru că îmi duc în fiecare zi copilul la școală, iar aici vin și copii mai mari. Adică cei de 13, 14 sau 15 ani. Am vazut fete de clasa a 8 a, ale căror picioare le-am comparat cu nodurile lemnoase dintr-un stejar gigant. Mari, mult mai mari decât mine, iar când spun acest cuvânt nu exagerez. Le privesc și mă întreb ce mănâncă. Le-aș lua la întrebări, să știu ce mănâncă. Mi-e  teamă ca nu cumva copilul meu să ajungă o batoză.

Dar, de fapt,  știu ce mănâncă, pentru că nu o dată am trecut pe lângă un grup de liceeni care se pregătea temeinic să ajungă cât mai rapid într-un  un fast food, după ore. Cu siguranță nu au acasă o mamă care ar avea timp să le spună-  „Hai, încearcă, dacă nu guști, nu vei ști cum e!” Ei au o mamă al cărei timp înseamnă bani. Bani aruncați, apoi, la fast food. Și un copil care mai degrabă seamănă cu o chestie uriașă așa cum este boala asta a omenirii numită obezitate.

Îndrăznesc să lansez prin textul meu această provocare, pe care o voi numi exact așa cum mi-am numit titlul-  NU STII DACĂ-ȚI PLACE, PÂNĂ NU ÎNCERCI!

Încearcă să mănânci sănătos, fii un spirit flexibil, iubește-ți corpul și mintea, caută o carte de rețete despre mâncarea sănătoasă, fă un hobby din asta și uită de drumurile la fast food. Spune-i mamei tale să își facă ceva timp să te vadă și, eventual, să îi amintești că de aceea este femeie, să mai stea și pe la ctratiță, asta dacă nu vrea să te transformi când vei fi mare într-o grasă penbilă și stânjenitoare.  

Hai, chiar nu știi dacă îți va plăcea până nu încerci!