Cămașa, un basm perpetuu... Fastuoasă în simplitatea ei

Prima cămașă albă din bumbac fin și mătase am avut-o de la mama. Nu era cămașa ei, mi-a croit-o și a reușit-o aproape de perfecțiune. Avea și volane simple la decolteu și la mâneci, exact ca modelul pe care-l zăream fastuos la cei trei mușchetari. Cred că aveam puțin peste 18 ani și mă îmbrăca grațios la un jeans negru sau la unul albastru, cu pantofii mei sport de la Drăgășani și cu țigările pe care le fumam pe ascuns și la discoteca din oraș. Era cămașa pe care o purtam des, dintr-un loc în altul, chiar și la biserică, într-o versiune a mea numită simplu- "eu și cămașa mea de la mama."

De atunci, acest obiect vestimentar e nelipsit din garderobă, s-a multiplicat cu modele diferite, mă salvează când am chef de acea delăsare când nu vreau să mă gătesc prea tare. Așa am ajuns să spun că ceea ce ador mai mult dintre lucrurile de îmbrăcat din lume este o cămașă frumoasă. Le ador pe cele din materiale naturale, mai ales pe cele din in subțire sau mătase vaporoasă.

Cămașa poate fi fastuoasă în toată simplitatea ei și se poate dovedi istoricește că a fost purtată încă din cele mai vechi timpuri. O văd îmbrăcată mai ales de figurile gânditoare, contemplative, de femeile care vor să afișeze o ținută rafinată, care nu se arată lumii împotriva bunului- gust.

Dar o văd purtată și de fetele rebele, cu sâni mici pentru a atrage privirea ochilor care știu să admire, mai ales dacă uită brusc de sutienul care oricum ar fi fost degeaba.

Cămașa e versatilă, oferă armonie unei ținute de orice tip, fie că e protocolară, fie că e casual sau boho sport. Este un basm perpetuu...