Alba ca un albatros

Aș fi vrut să fiu o statuie, sau, poate, un fluture în universul lui de numai câteva zile sau săptămâni. Un fluture se agită în puținul lui timp rămas pe acest pământ pentru tot ceea ce este el. Își trăiește clipele intens și știe clar ce are de făcut. Se stinge frumos. Statuia dăinuie în forța naturii, e frumoasă în ochii unora, urâtă în ochii altora, face sau nu cuiva pe plac, atrage priviri și admirație, în felul ei ciudat, uman, erodată de intemperii și de clipe de timp care nu există. Mi-ar fi plăcut să mă numesc Alba. Să fiu un albatros expansiv peste mări și țări, să zbor între lumi, să mă curăț de păcate la soare, să cânt în țipete stridente, să fiu înnebunită după alte păsări, să le alerg cu patimă, să mă joc în lume convinsă că am aripi de înger. Mi-ar fi plăcut să mă numesc Paloma. Un cocktail, un parfum numit Paloma Picasso, un porumbel în viața lui sălbatică. Mi-ar fi plăcut să mă numesc India, pronunțat cu accent englezesc, să aflu adevăratul secret al vieții, să trăiesc alte și alte vieți reîncarnate, să nu mă întreb dacă a meritat vreodată să fac asta, să paralizez în rugăciuni de yoga, să îmi fac ordine în viață prin credință. Mi-ar fi plăcut să mă numesc Anais, sau Desiree, sau Eluise, să trăiesc în lumea modernă ca o franțuzoaică, să fiu o slugă a dorinței, să iubesc până la moarte, cu sinceritate, cu inima mare cât o pâine, fără vinovâție, din pornirile mele ca într-un cântec L'amour à la française. Mi-ar fi plăcut să mă numesc oricum ai vrea tu. Numai să fiu în ultimul timp a ta.