Cunosc multe femei neiubite de bărbați. Starea lor e diferită. Unele se plâng că nu au pe nimeni, altele sunt nepăsătoare, unele nici nu mai speră pentru că spun că au deja o vârstă, altele nu mai vor frământări existențiale, vor doar să fie singure că așa se simt, parcă, mult mai bine... Altele sunt într-o confuzie totală pentru că habar nu au dacă ele au iubit vreodată sau nu. Nasol cu astea, cele din urmă... Asta e ratarea în viață! Să nu cunoști iubirea...
De ce am spus în titlu că mă tem de astfel de femei? Ele nu trăiesc neiubirea ca pe o boală vindecabilă. Dar, sunt sigură că ratarea stimulează cumva energiile vitale. Luptă cu intensitate numai pentru ele, nu le pasă prea mult de ce e în jurul lor, au scopuri bine definite astfel încât să nu se risipească niciodată pe ele, nemulțumirea lor se simte în aer, afișează dialoguri care vin numai din perspectiva lor interioară, neînțelese, solitare, cu mulți de NU, cu ele tot timpul într-un exil pe care l-ar fi căutat toată viața. Auto-exil. Femei singure la 40, 50 sau 60 de ani. Din ce în ce mai multe.
Nu știu să admire, nu se lasă ispitite, rigide până la sânge, îmbrăcate prost, fără ipostaze feminine care să atragă. Femei care lasă lumea nesatisfăcută.
Comentarii
Trimiteți un comentariu