"Fixionomie" de 49. Nu mă mai recunosc în nicio oglindă...

ploaie, firesc, nefiresc, oameni incomozi ca umezeala asta persistentă din luna decembrie. eu, fără nimic pozitiv și bun în mine. niște gânduri care se aseamănă cu accesoriile din perle, pahare cu apă in care am pus vitamine, o limuzină cenușie pe care o văd de la geamul meu înalt, moda străzii, detalii de modă de care se împiedică femei depășite de vremuri, o floare gura-leului uitată de mine în sacoșa mea de ieri. eu, cu “fixionomia”mea de 49. nu mă mai recunosc în nicio urmă de oglindă.

azi, mă simt ca Eva în Paradis. e o altă zi cu atmosferă apăsătoare. mușc din mărul oprit, iar el, un bărbat înalt și cu gura mică, mă privește admirativ și serios. vocal, plin de el. personajele de lângă noi țipă cu mișcări dezordonate ca niște maimuțe care sar pe umeri și îți spun la ureche șoapte puternice.

o zi ca oricare alta. se estompează ca și conturul unui desen în creion. văd linia orizontului acolo, departe, de unde vine generația nouă, cu tot cu interesele ei. o zi ca oricare alta în care eu, la cei 49 de ani ai mei, nu mă mai recunosc în nicio urmă de oglindă. poate doar în cele două perle naturale purtate la brățarea mea din ață. ele îmi sunt fidele, îmi ascultă nemulțumirea tăcut, mă anunță la fel de tăcut că iubirea este de mai multe feluri...