Primăvară

Pentru că în alte vremuri, când eram eu mult mai mică, primăvara se arăta intensă, cu păsări care se împerecheau la vedere prin parcuri alb-verzi, oameni dezinhibați în dragoste și poeți cu versuri cântate de-a valma în rime fericite, cât să credem că viața e mișto.

Pentru că tot pe atunci, când eu rămâneam perplexă la copacul înflorit și la ploile de martie venite la timpul lor, plecate tot la timpul lor, visam, fără folos, la iubirea vieții mele. Așa era primăvara mea, pe la 16 ani, când spiritul ludic căuta prima iubire.

Primăvara era o combinație de duminici variate, acele duminici când totul culmina cu o cină bună la care se adunau vecinii și rudele, toți dezmorțiți după iarna lungă, dornici să-și comenteze și să-și destăinuie planurile pentru vara ce-o să vie. Seri lungi, când cafeaua se servea și la ora 22.00, pentru că mama știa să își țină musafirii ca o femeie respectabilă. De fapt, mama a fost întotdeauna primăvara mea. Este și acum primăvara mea, iar asta m-a învățat tata atunci când o atingea cu flori de opt martie.

Primăverile acelea îmi dădeau curaj să îmi ascult impulsurile, să mă bucur de începuturi și finaluri cât mai natural, să trăiesc simplu și curat, cu sens. Avea sens perechea de pantofi care înlocuia cizmele grele de iarnă, avea sens vecinul cu găleata de var alb și pensula pentru mânjit trunchiuri de copaci din fața blocului, avea sens geamul lăsat alandala să intre aer de primăvară în casă, avea sens să ne bucurăm de vizitele vecinei, dornică să vadă cum am pus perdeaua abia spălată la sufragerie, avea sens să primesc un zâmbet pe stradă de la oameni-poeți, neînțeleși ca primăvara din mine.