Fusta mea e fusta mea









Vine un timp când îți dai seama de orice. Chiar și de faptul că rochia sau fusta sunt bune de purtat. Rusoaica aceea mi-a spus atunci că așa este lăsată femeia de Dumnezeu, să poarte fusta, pentru că femeia are nevoie de energia pământului. Dacă ia energia pământului, atunci speranțele ei de mai bine vor fi acolo, înlăuntrul ei. Și va fi mai bine tot ceea ce se întâmplă cu viața și sufletul ei.

Am făcut o radiografie a spuselor ei și am înțeles, cumva, că are dreptate. De când lumea și pământul, femeia poartă fusta. Indiferent de valoarea ei, de cultura ei, de rolul ei în această viață. În adolescență, povara unei fuste sau a unei rochii era greu de dus. De către mine. Mama le croia, mi le arăta pe sub nas, mă ademenea, îmi demonstra că sunt frumoasă cu ele, migălind la zorzoane care se asortau minunat ochilor mei. Fugeam la jeans, mă furișam prin cotloanele casei atunci când trebuia să ies la plimbare, de groaza ei, a mamei care spunea tot timpul că nu mai ies din blugi. Tocmai de aceea îmi amintesc acum destul de vag culorile celor trei rochii pe care le avem în șifonier, tot timpul boțite. Pentru că nu aveam grija lor. Erau anodine și nu se potriveau la adidași ( pantofii sport de azi, pe care-i încălțăm acum la orice)... Îmi amintesc că doua erau scurte, iar una dintre ele avea model cu mâneci clopot și coială cambrată, să scoată în evidență abdomenul plat pe care nu cred că îl voi mai putea expune vreodată în această viață. Cu siguranță doar cu acea rochie  eram cât de cât prietenoasă, pentru că o asortam cu bocancii maro, luați de la magazinul universal din Tulcea, nicidecum unicați, dimpotrivă, un fel de uniformă pentru toate fetele din oraș. Dar bocancii dădeau sarea și piperul ținutei mele rock din care făcea parte și rochia roșie cu mâneci clopot. Sunt sigură că ați avut și voi o astfel de rochie. Și bocanci la fel ca ai mei....







Este drept că pe atunci, când eu purtam mult jeans, analizele stilistice erau limitate. Tricoul cu scris devenise și el parte din sânii mult prea mici pe care-i mascam cu un sutiem mult prea mare... Aduceam un ton ținutei cu o pălărie sau o șapcă masculină și o suită de lanțuri mari argintii cu rol de a demonstra că sunt rock. Rochia era străină, iar avantajul de a avea trăsături feminine mă scotea din impas atunci când purtam haine de băieți.

Azi, mă minunez de capacitatea de regenarare. Iubesc rochia, iubesc fusta tocmai pentru a fi și mai feminină . Sunt în corespondență cu mama zi de zi, căreia îi spun cât de frumos și muieresc mă îmbrac oriunde m-aș duce, fără să uit să asortez haina la culoarea ochilor mei, cerceii la orice dă bine și geanta la fusta boho chic pe care nu aș da-o nici pe o sută de costume solemne...

Nu-mi pasă dacaă mă agreează cineva sau nu, știu doar că îmi place să mă plimb prin lume în fustă. Așa m-a cunoscut și el, bărbată-miu, care a uitat complet de fusta mă-sii .... De fapt, cred, asta e doar în imaginația mea. Oricum, fusta mea e fusta mea...

Comentarii