Mi-e dor de mine

Imi este dor de multa lume... Dar, cateodata, mi se face dor de mine, de ceea ce eu am fost candva, undeva. Pastrez in minte imagini de care nu ma pot desparti niciodata. Imagini cu ceea ce eu eram la un moment dat.

Mi-e dor de mine si de diminetile fermecate in casa bunicilor mei, acolo unde timpul parca statea in loc. Mi-e dor de cucuiul pe care mi-l faceam cand ma loveam de crengile copacilor sau de o fereastra lasata alandala... Mi-e dor de mine cand tipam ca o trompeta atunci cand cadeam de pe bicicleta verde si uriasa a bunicului meu, ranindu-mi genunchii. La fel de mult mi-e dor de copiii aceia plini de viata, cu care ma jucam pana ce soarele se ascundea de noi, mult mai obosit decat am fi putut fi toti la un loc. Imi amintesc si ploile pe care le priveam cu fruntea lipita de geam, dand fiecarui strop cate un nume. Erau numele fratiorilor mei imaginari, pe care mama si tata nu i-au adus  pe lume...

Mi-e dor de pietricelele din causul palmei, pe care le ascundeam la spate pentru ca bunica sa afle in ce mana sta pitita piatra din argint coborata ca dintr-o poveste. Eu, cea care am fost atunci nu voi mai fi decat o amintire. Si azi ma duc in casa bunicilor pustiita de vreme. Caut cutia plina de "comori"ascunsa bine de mine si de cea mai buna prietena a mea din copilarie. O gasesc. E peste tot in acel loc in care am trait ca intr-un basm. O comoara nepretuita ce imi alina si azi dorul.