Pasiune

Vârsta Zburătorilor este oricând, știu asta pentru că o simt pe pielea mea încă fină.

Poema dragostei dintre cer și o stea nu se ține numai acolo, în infinit, se ține și pe Pământ, mai ales pe acest Pământ. Mă sfidezi și te sfidez, chiar dacă știi să spui că ar putea fi cea mai frumoasă și unică iubire. Nu știi că de iubire nu scapi decât printr-un deces prematur. Va fi acolo tot timpul, de fapt, chiar și în veșnicia veșniciei. Nu va fi uitată, tocmai pornind de la ideea că este total veșnică, într-o lume cu același număr de fericiri scrise în oracole dintre două războaie mici și războaie mari care au loc tot timpul între noi. Pentru că, dacă nu ne certăm, nu ne iubim, și cu asta basta...

Pasiunea e tiranie. Pasiunea mă lasă fără minte și nu are explicație. Este pur și simplu și nu are pricină, se învârte în jurul taliei și mai jos, se preface inocentă, dar nu e, se gudură ca un poncif pe o scenă prea mare, vine cu a doua strigare când crezi că a plecat, recreează, înviorează, distrează, țipă, străpunge, curge, îți arată clar cum contrariile se atrag.

Merg așa, cu pasiune, când o bună parte din mine o refuza, nu o credea în stare de nimic. I-am încredințat taina mea și a ta. Și-acum merg mână-n mână cu ea până la infinitul care nu i-a totul în glumă. E mai serios ca niciodată...

Azi, merg la piață pentru o pâine, pentru un fruct al pasiunii, pentru o carte pentru că altfel nu am parte, pentru crucea pe care o fac cu gândul la tine, cu capul plecat spre toate premiile mele pentru tine, în fața bisericii numită de mine o mică minune. Biserica stă între blocurile cu nivele înalte, retorice, pentru că ele vor înconjura lăcașul sfânt și urban mult timp de acum înainte fără să întrebe pe nimeni cum e mai bine. Mă rog cu pasiune, formulată simplu, cuvinte mici și rare, necontrolate, savurate de divinitate, curate, mult prea curate...