Mono-Ton

De când mă știe, încearcă să îmi spună ceva cu gura aia din care ies cuvintele mari mai mult crispat. Până azi era doar martor la iubirea mea veșnic neatinsă de "asta-i culmea" sau de "nu se poate". Iubirea este vicioasă, așa cum este și singurătatea. Oamenii singuri nu sunt de invidiat, iubirea mea nu este de invidiat. E de purtat, dar nu în lume, pentru că o duc pe patul morții și e numai a mea. E numai a ta. Copilăroase sunt mâinile și gândurile lui când eu îi aparțin. Asta se vede în irealitatea dintre noi. Asta se vede când mă îngroapă de vie cu tăcerea, când nu mai vrea să facă lumină, când nu spune niciodată chestii serioase ca "nu știu", "n-am înțeles" sau "astea sunt lucruri care mă depășesc". Poate că nu trebuie să fie nimic serios, poate că așa rămâne totul intact. Doar semnale convingătoare, fără cuvinte goale. Mi-am luat gândul că tot ce-a fost a fost un vis. A fost realitatea din care nu te mai trezești niciodată.

KLZj_H1arpx9eu9fjdgTF_TnctX1VpCpETuxxA_w54Kp0ne3sZ8KaSfitDGCwiCTACU8Z2f_oYRbdKBqp8/s600/detaliu%207.jpg"/>