Fără alb, dar, cu alb

Alb, pentru cei care nu au nevoie de nicio dovadă. Ei văd viața luminoasă. Port alb când e vară de-a dreptul, când universul meu e grav și sunt fără pată, când înstrăinarea de oameni, chiar și de cei buni, vrea să mă înghită cu totul. Alb e potrivit temperamentului meu în zile caniculare, e pământean pentru că mă scapă de momentele de vinovăție, de gânduri negre, de fapte nepotrivite și deziluzie. Cămașa albă, simplă, uniformă pe stradă, idee de sobrietate, perfectă la jeansii mei largi și la cerceii cu labradorit pe care îi port când mă îmbrac la întâlniri importante. Să par importantă când toate atârnă de niște situații care mă depășesc, doar cu niște cercei în plus și o cămașă albă solemnă. Nu mi-a plăcut niciodată să par importantă. M-am adaptat din mers rigorilor unei vieți alb- negru. Am întâlnit oameni cu suflet alb, bărbați cu suflet alb și gri, femei îmbrăcate în roz cu alb și idei negre, bărbați pretendenți alungați sau primiți de mine în rochiile mele albe, fără pată. Am fost umilă și senină până la sfârșit. Un sfârșit alb, ca un ecran mare de cinema care a uitat demult imaginea. Imaginea mea nu e albă. Și, până la urmă, de ce ar fi?