Am rămas iar singură la sfârșit de lună, chiar de ziua mea. Nu m-am sinchisit, cercul nostru devenise prea strâmt. Am plecat ca dintr-un roman cu ficțiune pură, sau, poate, de fapt, ai fost chiar tu cel care a plecat. M-am adaptat din mers la schimbare, nu s-a terminat totul melodramatic, dar un lucru e cert- mi-am pierdut naivitatea pentru totdeauna. Și nu o mai caut să mă pierd aiurea-n peisaj, iar tu să ai alte așteptări.
Plec și azi la mare, poate într-o țară mare pentru care sunt eligibilă. Ai fost și încă ești singurul din lume căruia i-aș încredința totul- faptul că fac gimnastică dimineața, sau faptul că știu să cos un fermoar, că folosesc un ton lejer când citesc un poem, că nu mă dau cu ojă degeaba, poate și că îmi place să încalc regulile. Și mai ales că uneori mă simt o ratată când citesc o carte bună. Îți spun totul, mai puțin despre experiența cu tine și despre momentul în care eu aș fi devenit, cine știe, doar un element de decor.
Sunt dezordonată, am prejudecăți, mănânc seara prea mult, dimineața uit frazele în care am rostit false adevăruri, iar tu mă crezi.
Cânt, apoi știu să tac. Tăcerea e un tâlc, așa mi-ai spus întotdeauna. Te cred pe cuvânt.
Comentarii
Trimiteți un comentariu