Lemn și bumbac. Poate și mai mult miros de tei

Vara, după opt seara, la țară. Eu aveam în jur de 6 ani și mă despărțeam greoi de copiii prieteni de pe ulița mică din fața porții din lemn construită de bunicul meu priceput la toate.

Bunica frământa făina cu ou în copaia din lemn și acoperea coca pufoasă în culoare lăptoasă cu ștergar din bumbac menit să pună la dospit ceea ce avea să fie pâinea noastră cea de toate zilele.

Dulapul din colțul bucătăriei de vară era tot din lemn, un obiect sacru, unde se puneau la odihnă borcanul cu miere, turtele și gogoșile pe atunci multicolore în viziunea mea, lingurile sculptate tot în lemn, tocătorul roșcat, atât de mare, cât să încapă mămăliga fierbinte tăiată pe mijloc cu sfoara pusă la loc de cinste în "cuiul de sus". Multicolore și aromate ca jeleul erau dulcețurile din cireșe sau caise pe care ea, bunica, mi le punea sub nas când aveam chef să execut un desert după un borș de găină autentic.

Tot seara, în acea căsuță bătrânească și oameni bine-crescuți, regăseam și dulapul șifonier din lemn de stejar, aflat lângă pat, înalt cât să ajung sus, la el, pe vârfurile picioarelor, cu oglinzi a căror pete semănau oareșicum cu sfere de aburi despre care bunica îmi spunea că sunt sufletele celor plecați din lumea asta. Deasupra lui, branșate ca în fiecare vară, stăteau florile de tei. Anestezie cu miros de lemn și floare de tei, suficient cât să înveți să trăiești frumos. Dulapul-șifonier era întreținut de mine curat, ca un altar sacru pe care îl vizitam des. A te primeni era un cuvânt folosit des la țară. Poate mai des decât la oraș.

Lângă el, pe o laviță din lemn negru, proptită în perete, se găseau înșirate niște căni vechi, cu guri largi, ca niște exponate de muzeu, pradă ușoară atunci când aveam chef să mă joc de-a bucătăreasa sau de-a țăranca împărțitoare de pomeni. Apoi, oglinda cu ramă verde-smarald, tot din lemn, în care mă priveam în viitor, cu tot cu gândurile mele ca niște speranțe, ieșite prin ochii mei mari de copil.

Masa mică, rotundă, semăna cu o cloșcă lângă care se aflau tot timpul scaunele cu trei picioare. Toate din același lemn cald, prețios, prietenos, perfect.

Cearșafurile din bumbac gros și in, cu margini croșetate împodobeau paturile curate. Bunica împlinise 70 de ani și apreta așternuturile cu sârguința și consecvența unei femei pentru care patul în care se odihnea va arăta la fel de bine până la moarte. Ștergarurile de lângă icoane, cusute cu fir de mătase și ață de bumbac fin trebuiau să fie tot timpul curate, altfel Dumnezeu era supărat, iar rugăciunile deșarte.

Un lux de care nu mai am parte decât prin amintirile unui loc cu mult lemn, tei și bumbac.