Legea compensației și cum merg eu repede, repede, cu Adela, prin București

Legea compensației este ascunsă azi. Tot azi, mă gândesc de ce oamenii se ciocnesc unii de alții în malluri fără locuri cu verdeață și aer pentru conștiință curată.

Am pozat, ieri, o pisică neagră pe o bancă din parcul meu. Părea odihnită. A fost ca un premiu de consolare pentru ochii mei obosiți de atâta lume.

Fug de lume, rămân cu pisica neagră, care, culmea, îmi aduce noroc. Iată de ce- pentru că mie nu îmi este frică de Pisica 13.

Am pe mine haine de căpătat pentru că lucrez pe barter, nu am frici, așa cum le știam la 20 sau 30 de ani. Merg pe stradă și admir oamenii deloc de admirat. Am motivele mele, extraestetice.

Merg pe jos. Mult, ca Adela. Cine este Adela? Este fata aceea care mi-a spus să nu mai mânânc dulciuri pentru că altfel, nu va mai fi nicio soluție. O ascult, merg mult pe jos și mă uit, tocmai, la toate chestiile alea de pe stradă lipsite sau nu, de valoare. Tocmai, pentru că, altfel, nu va mai fi nicio soluție.

Îmi plac zilele când se simte legea compensației, când eu sunt eu, ca o carte mereu deschisă, când am timp să dansez un pic dimineața pe melodia asta nouă- București, e București, pe străzi tâlhari și florărari și nu ai cum să nu-l iubești. Și așa fug eu de lume în București... Cu Adela, care merge repede, mult mai repede decât voi putea merge eu vreodată.