Relaxare

Mă relaxez când scriu, sau când îți scriu. Când pierd timpul cu tine în fraze scurte, dar stridente, cu tine convingător când mă vrei lângă serile tale compacte. Mă relaxez când te văd că îmi vorbești cu sfială. Eu simt, în timp ce mănânc lung înghețata mea cu fistic, că ai fior în voce și pufnesc în râs, dar nu e râsul meu. Mă relaxez în ritmul meu când stabilesc eu cel mai bine de ce mi-e frică sau nu, când vreau să te văd doar ca pe o ficțiune și te alung doar cu un gând, când libertatea îmi compune limitele atunci când mă gândesc prea mult la tine. Mă relaxez când citesc poeți, dar nici unul nu îmi va oferi idei de-a gata așa cum mi le oferi tu pe tavă când nu ai chef de singurătate. Mă relaxez când țip la tine și mă simt mai vie. Mă relaxez cu secretele dintre noi, cu iluziile, cu adevărurile false, cu nimica toată când pun pe masă cana mea mare cu ceai și o sorb încet cât să m-auzi ca pe o șoaptă. Mă relaxez cu tine chiar și așa, esopic, ispită, liniște, neliniște, parfum D'Hommes Sport, solemn ca un bărbat care nu vrea să cadă în capcană. Mă relaxez în bocancii mei negri și largi ca un univers, rock n roll în rochiile mele unicat, în nedumeriri și căutări nejustificate când pleci ca un străin, dar vii și mă găsești cuminte, cu cele câteva cuvinte politicoase, de parcă îmi faci o nesperată onoare cu prezența ta. Mă voi relaxa oricum. Pentru că știu că firea ta e aceeași peste tot. Chiar și lângă mine.