Despre inocența unui anotimp odihnitor- pentru Rodica, pentru Flori și Mioara, sau pentru toți cei care mă eliberau de singurătate

Vara era pustie la început de iunie, când mă cotrobăiam singură prin casă de haine bune și aproape nefolosite, cumpărate de mama pentru noul sezon. Le aruncam în geanta din pânză groasă, comunistă și în momentul următor o sunam la birou, tot pe mama, să îi spun că eu sunt pregătită să plec la Greci. Cu rata de ora 12, care duce spre Măcin.

Casa cu verandă mică, numită și casa bună a bunicilor, dar și indiferența mea la căldură mă transformau brusc în buricul pământului. Hainele bune erau alandala, eu îmi pregăteam relațiile amicale și veșnic nealterate pe viitor cu prietenele din sat. Le iubeam! Fără frați sau surori, ele îmi erau binecuvântare în zilele de vară și de vacanță nesfârșită.

Spațiu, aer, pruni copți, locuri umbroase, mese cu plăcinte coapte și porumb pe plită. Fete de vârsta mea, cu scrisori la care am răspuns tot anul, până să ajung lângă ele, cu absolutul din privirea lor, exact ca cerul acela cu stele multe de la țară. Nu existau duminici triste, nici timp irosit, fiecare zi se încheaia cu o victorie a mea. Trăiam intens, visam frumos despre timpuri ce aveau să vină, credeam în ele și creșteam natural, cu speranțe.

Îndrăgosteli pasagere, caiete și Oracole completate pe furiș în podurile caselor, țigări fumate pe jumătate, cu repetiții nereușite, dar pătimașe, schimb de haine cu miros de tei, o fată pe nume Rodica bună la gătit clătite și la vorbe cu accent burlesc. Farmec și umor.

După-amiezi amorțite de soare, iar eu o deja tipă de 13 ani, în vacanța de vară la bunici. Plajă în grădină, cu butoaie din lemn pline de apă, de care ne despărțeaM seara, greoi, ca de un challenging act, așa cum ar spune acum una dintre fete ajunsă cu treabă serioasă în Anglia.

Foc de tabără și balet cu mâini prea firave, de adolescente care se credeau Iele cele rele într-o lume bună, povești spuse și nespuse din bătRâni, sau inventate pe loc.

Laviță din lemn de fag și căni colorate, unele din lut, altele din ceramică bună, fără concurență, cumpărate de bunica mea prin târguri de duminici lungi, sau de la oraș. Umbre mișcate de vânt pe cearșafurile albe întinse la soare și pe fața mea cu trăsături din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale fetelor de la țară.

Obraji mici, nedisimulați, captivi în coji de pepeni mari.

Întâlniri cordiale, la biserica din sat, cu oameni și sfinți, împărtășanie pentru clipe de viață cu păcat, curățenie în suflete și în case, miros de mușețel abia cules, cocoțat pe dulapuri înalte din lemn masiv, ferestre cu mușcate și lună plină. Tot timpul plină.

Eu, cu personalitate, de la aerul curat, de la teatrul radiofonic ascultat încet din aparat, de la cărțile care-mi dezmorțeau gânduri și fapte, de la oglinda mică unde mă vedeam deja mai mare, de la curajul că am plecat singură, la 13 ani, cu rata de Măcin.